Câteva cuvinte de la Ovidiu.
Trompete rusești. O orchestră întreagă de eșecuri umane, cu gurile larg deschise și plămânii umflați de furie inutilă, care suflă din răsputeri în trompetele Kremlinului. N-au reușit nimic în viața lor , nici măcar să-și construiască un viitor decent, nici să-și hrănească demnitatea, nici să-și recunoască propria mediocritate. Dar nu, ei nu. Ei sunt victime. Victime ale întregii lumi.„Nu am fost noi de vină!”, urlă ei în cor, cu spuma la gură și ochii injectați de invidie. „Sunt americanii! Sunt ucrainenii! Sunt europenii! Sunt evreii! Sunt gay-ii! Sunt femeile care nu ne vor! Sunt istoria care nu ne-a iubit suficient!” Orice, numai să nu recunoască adevărul simplu și zdrobitor: că sunt niște ratați patetici, niște nulități zgomotoase care și-au ratat viața și acum au nevoie de un dușman etern ca să-și poată privi în oglindă chipul de ratat fără să vomite. Trompetele rusești. Simfonia ratării absolute cântată de o armatâ întreagă de frustrați care au transformat complexul de inferioritate într-un sport național. Sună tare, sună agresiv, sună ca și cum ar fi cineva. Dar în realitate e doar zgomotul gol al unor oameni mici care n-au reușit nimic și n-or să reușească niciodată, și care, în loc să tacă și să se apuce de treabă, preferă să urle că toată planeta e complot împotriva lor. Ce trist. Ce ridicol. Ce… tipic. 🎺🇷🇺