Sant’Antò, lume di Bastia,
focu chì ùn s’hé mai spentu,
oghje a cità sana si stringhje à tè
cum’è un zitellu à u so babbu.
E campane chjamanu,
e strade s’empienu di passi è di fede,
è i panucci sparghjenu u so prufume
cum’è un rigalu anticu,
cum’è un segnu di spartera.
Tu sì u santu di a carità sincera,
di a manu tesa senza dumandà nunda,
u santu chì accumpagna i poveri,
i malati,
i smarriti,
è tutti quelli chì cercanu una strada.
In Bastia, u to nome hè un’ancura,
una prutezzione,
una memoria viva.
Dapoi seculi, i Bastiacci venenu à tè
per circà forza, pace è cunsigliu.
Sant’Antò,
manteni a cità sott’à a to benedizzione,
sparghji a to luce nantu à e famiglie,
è porta a serenità induve ci hè dulore.
O santu di a fratellanza,
di a fede pupulare,
di a Corsica chì prega in silenziu,
ricevi oghje u nostru cantu.
È chì Bastia,
oghje cum’è eri,
pudessi sempre truvà in tè
u so caminu,
a so anima,
è a so pace.