Ce mă uimește și mă scârbește la poporul ăsta e capacitatea de a se îndrăgosti de politicieni la prima înfățișare.
Cum îl scoate unul la un suc, cum se lasă crăcănat și tăvălit în primul boschet. După care pretendentul dispare ca măgarul în ceață și poporul rămâne acolo, în boschet, desenând inimioare în praf și imaginându-și ce nume o să le pună copiilor.
Cioloș, Monica Macovei, Iohannis, Nicușor Dan, Bolojan. Toți au dezvoltat instantaneu o sectă de fanatici înainte să facă ceva solid. Totul doar pe bază de speranță, gargară și intenții declarate în drumul de la birtul comunal la cel mai apropiat tufiș.
Poporul așteaptă cuminte în tufiș să se întoarcă fantele cu încă un pachet de prezervative și îi scrie elogii. După vreun an se plictisește și sare pe următorul agarici care promite că are cariciul solid și îi face casă.
Uluitor că Bolojan are fani doar pe vrăjeala că ar vrea să facă reforme, dar nu l-au lăsat niște unii și, uf, a zburat fix când se apuca de ele.
Uluitor că oamenii se declară dezamăgiți de Nicușor Dan, când omul n-a arătat niciodată vreo intenție de a mișca ceva. Dezamăgiți după ce s-au amăgit singuri.
Evident că și în tabăra taximetriști - coafeze - nu știm cu câți „i” se conjugă „a ști” și „a fi” se suferă de același sindrom. Niște unii încă îi mai scriu scrisorele de dragoste lui Păcălin, deși ăla nici nu a ajuns cu ei până la tufiș.
Doar le-a trimis niște poze cu cariciul și ăștia deja își imaginează orgasme multiple, fără să-și dea seama că, la cât de mare și negru e în poze, sigur nu e al lui.
Bine, toate taberele sunt pline de boți și de sugălăi plătiți, care se dau jurnaliști în timp ce dau limbi pe bani de la stat, ca să nu se apuce de o meserie cinstită, ca livratul de mâncare.
Dar printre ei mai sunt și unii îndrăgostiți sincer. Unul din zece, dar tot e sinistru de mult.
Nu înțeleg de unde vine naivitatea asta și cum de se văd toți mirese, deși, de sute de ani, toți juveții le-au spart rozeta brusc și fără sentimente.
Cred că România are o problemă de imagine de sine. Se uită în oglindă și se vede doamnă bine, cu potențial. De-aia i se pare normal să apară de undeva un pretendent valoros care s-o treacă pragul.
Și el tot nu apare. Poate dacă ne-am vedea corect ce suntem, balamuta satului la care vin toți alcoolicii nespălați să-și stoarcă genitalele de umori, ne-am prinde că vrăjeala e vrăjeală și nu ne-am mai arunca cu curul în sus cum ne face unul cu ochiul.
Avem totuși 150 de ani, dracu’. Ar trebui să fi învățat ceva în tot timpul ăsta.